Unul dintre comentatorii articolului precedent, cel care semnează gigi de la gaze, îmi spunea că ar fi corect să scriu şi despre legalizarea prostituţiei, nu doar despre căsătoriile între gay. Pentru că, explica el, paradoxul social este că femeile nu consideră homosexualitatea imorală, dar prostituţia da. Cum cititorul nostru, stăpânul nostru, iaca, discutăm şi despre legalizarea prostituţiei. Că doar n-o fi foc.
Scurt istoric românesc
Primele date scrise despre prostituţie în acest colţ de lume sunt de pe vremea lui Ştefan cel Mare, adică de pe la 1470 şi ceva. Se pare că moldovencele vremii erau momite de proxeneţi cu tot felul de promisiuni şi duse să se prostitueze la Constantinopole. Domnitorul a încercat să stopeze fenomenul, dar nu ştiu cu cât succes.
300 de ani mai târziu, împărăteasa Maria Tereza decide popularea Banatului cu prostituatele Austro-Ungariei. Zis şi făcut. Dar, deşi doamnele în cauză sunt vizitate mereu de medic şi au nişte norme minime de igienă sexuală, zona Banatului se alege cu nişte epidemii de sifilis, cum e cea din 1770, de care vorbeşte savantul italian Francesco Griselini.
Odată cu codul lui Caragea în Valahia, la 1818, prostituatele (care se numeau kiramale) ajung să plătească taxe speciale, care rotunjesc visteria domnitorului. 80 de ani mai târziu, apare prima lege a prostituţiei în care se stipula că bordelurile nu pot fi conduse decât de femei, iar prostituatele trebuiau să aibă o condică proprie, ca un fel de carte de muncă. Primarul fiecărui oraş trebuia să ţină evidenţa prostituatelor într-un registru special, iar taxele erau de 8 lei pentru cele care lucrau în bordel şi 16 lei pentru cele care lucrau de capul lor.
În 1921, taxele se modifică şi femeile uşoare trebuie să plătească 10% din venit. Există chiar şi un document de pe la 1927 care arată că erau peste 12.000 de prostituate în România, ce
