Nu o dată, după căderea dictaturii făţişe în România, forurile culturale şi presa s-au agitat în jurul unui subiect elitist şi cunoscut: Coloana Infinitului. Opera lui Brâncuşi, neîndoios o cheie spre arta noului mileniu, a fost obiectul unor dispute care au făcut să curgă râuri de cerneală şi ceasuri de dezbatere: ba că statul român nu este destul de atent la degradarea acesteia, ba că cei implicaţi sunt interesaţi doar de afacerea recondiţionării, nu şi de calitatea acesteia etc. Consecinţa va fi că, din când în când, o nouă recondiţionare se va impune, totul însemnând alţi bani, mereu mulţi.
Undeva la antipozi, Marele Zid Chinezesc trece periodic prin aceleaşi avataruri. Acolo, în ţara ursului Panda, tot statul este învinuit că nu se îngrijeşte de opera înaintaşilor şi tot el face sacrificii financiare, incluzând în programul de cheltuieli din banul public sumele necesare reconstruirii unor porţiuni de zid.
Căci şi în China, după un obicei deopotrivă cunoscut la noi, materialul ciclopicei construcţii a luat adesea calea zidăriilor unor grajduri, cocine ori locuinţe ale fiilor poporului. Cum Marele Zid este singurul edificiu terestru ce se vede de pe Lună, China nu-şi poate permite luxul pierderii vestitei "opere", drept care sumele necesare restaurării se găsesc.
Faptul că zidul se vede de pe Lună, pentru mine, cel puţin, este la fel de important ca recordul unui mâncător de clătite din Guiness Book. Dacă mai pun la socoteală terminarea acestuia exact pe când a devenit inutil (adică la prăbuşirea Imperiului Mongol, cel care, ameninţător, l-a generat), sau milioanele de sclavi care şi-au găsit, la propriu, mormântul în mortarul zidului, atunci mă îndepărtez şi mai motivat de măreţia edificiului.
Cu ceva timp în urmă, Turnul Eiffel le-a dat frisoane edililor francezi, confruntaţi cu inacceptabila perspectivă a dem
