Cultul personalităţii i-a făcut lui Ceauşescu mai mult rău decât bine.

În numărul pe martie 2010, care urmează să apară săptămâna asta, revista „Historia" se ocupă, în hotarele unui „Dosar", de „Cultul personalităţii lui Ceauşescu". Fenomen unic în perioada comunistă (Gheorghiu-Dej n-a mai apucat să i se facă, iar Stalin era Cezarul de la Moscova), „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost abordat, în anii postdecembrişti, de pe poziţii propagandistice.

Fie ca pretext pentru denunţarea de tip bolşevic de către roboţeii anticomunişti a adversarilor lor literari din perioada anterioară. Fie ca pretext de umor pretins caragialean pe seama faptelor comice generate de cult. Raportat la ce s-a scris până acum despre „Cultul personalităţii lui Ceauşescu", „Dosarul" întocmit de „Historia" e o primă încercare de apropiere lucidă de un fenomen ajuns demult Istorie. „Dosarul" poartă un titlu ce ar putea să pară unora surprinzător: „O industrie: elogierea lui Ceauşescu". Într-adevăr, „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost o industrie.

O industrie tipic socialistă - aş adăuga. Asemenea industriei socialiste, „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost planificat şi dirijat. Planificat, deoarece ziua de naştere a lui Ceauşescu, faimoasa 26 ianuarie, dar şi alte momente în care se manifesta Cultul (aniversarea unor evenimente din istoria României, desfăşurarea Congreselor şi Conferinţelor Naţionale), beneficiau de manifestări înscrise în Planuri de măsuri, trimise de jos în sus, la cererea Centrului, şi sintetizate în Planuri la nivel Central.

Documente despre acţiunile ce vor fi organizate cu prilejul sau în cinstea (am folosit limbajul de lemn al epocii) se întocmeau la nivelul principalelor organisme politice, obşteşti şi de stat ale României lui Ceauşescu. Nu altfel se întocmeau planuri de producţie pe diferite ramuri ale economiei socialiste. A