În urmă cu mai bine de un secol, Pierre de Coubertin a readus în atenţie spiritul olimpic, prin restaurarea Jocurilor din vechea Eladă.
Oponent al războiului, francezul spunea la acea vreme: „Naţiunile trebuie să-şi caute gloria nu prin forţa armelor, ci prin sport".
Au trecut o sută de ani de atunci şi, deşi a căpătat şi un profund aspect comercial, cea mai importantă competiţie polisportivă a confirmat spusele lui Coubertin. Astăzi, Jocurile Olimpice, fie că sunt de vară, fie că sunt de iarnă, reprezintă şi o luptă între naţiuni. Iar numărul medaliilor, îndeosebi a celor de aur, le împarte pe acestea în majore sau minore.
Fiind un sport de echipă, alături de curling, hocheiul a polarizat atenţia tuturor şi la ediţia de la Vancouver. Şi cu atât mai mult cu cât canadienii, în postura de gazde, se consideră - şi au suficiente argumente în acest sens - drept inventatori ai lui. Deloc întâmplător aşadar, că turneul olimpic a stârnit atâtea pasiuni sau că finala a avut o audienţă record în America de Nord.
Bazat pe contactul fizic, ca şi rugby-ul, hocheiul ilustrează la fel de bine ca sportul cu balonul oval împărţirea lumii în mici şi mari. Singura diferenţă între ele ar fi că în primul excelează îndeosebi nordicii. Mai precis acele ţări a căror climă a favorizat practicarea sa şi în vremurile în care patinoarele erau naturale, tradiţia jucând şi în acest caz un rol important.
Să fie oare o întâmplare că hocheiul se joacă, la nivel înalt, în Canada, SUA, Suedia, Finlanda, Slovacia, Elveţia şi Cehia sau că rugby-ul se află la vârf în Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Italia, Noua Zeelandă, Australia şi Africa de Sud? Nicidecum dacă ne gândim că toate aceste ţări au un numitor comun: civilizaţie.
Am omis Rusia, cu bună ştiinţă, din enumerarea de mai sus.
Nu pentru că n-ar face parte din acest club select al naţiunilor majore,
