Vorbele au consecinţe. Cel mai mult ne-am obişnuit să spunem exact inversul. Ce se va întîmpla la CFR e de-a dreptul tragic şi arată că toată vorbăria fără discernămînt (despre eficientizare cu orice preţ a statului prin privatizare şi căpuşare; bonus: punerea, o dată la două fraze, a măreţei gîndiri “statul e păgubos, privatul e miraculos”) are efecte. Nu au fost doar vorbe. Acum ne dor.
Disponibilizări de mii de oameni la CFR. Strategii de eficientizare care vorbesc despre suspendarea curselor nerentabile. Că doar ce rost are să opreşti la Cucuieţii de jos – ăia oricum sînt nişte oameni pierduţi.
Un domn de la CFR vorbea foarte interesant azi, la Realitatea, despre ce a distrus, de fapt, CFR-ul. Un exemplu: cele 17000 de angajati de la CFR călători aveau fondul de salarii X. Ei bine, cei o mie de angajaţi privaţi ai firmelor căpuşă care spală locomotive, le păzesc, le lustruiesc aveau jumătate din X fond de salarii. Astfel de exemple sînt nenumărate.
Trenul e esenţial pentru o bună distribuire a şanselor, în primul rînd. E egalitatea de şanse în ce priveşte mobilitatea unui cetăţean pe teritoriul unei ţări – o ţară nu tocmai mică. Şi acum merg cu trenul, nu sînt mulţumit de servicii, dar îmi fac treaba.
Faptul că în 20 de ani nu am reuşit să facem din CFR un atu mi se pare un eşec determinat de ideologia constant pietrificat-liberală a guvernelor care ne-au condus.
I-am tot tras cu lamentaţiile cu autostrada şi nu am conceput modernizarea unei infrastructuri deja existente care ne-ar fi uşurat viaţa în nenumărate ocazii. Şi asta ne arată retrospectiv prostia de turmă care ne-a antrenat pe toţi: da, mă, ce-mi trebuie mie CFR, eu am nevoie să înfund accelaraţia în podea pe autostrăzi, ca-n Germania…
Toată tevatură îmi aminteşte de exemplul ales de Tony Judt într-un text pe care l-am mai pomenit aici:
Imagine, if you will, a rai
