Se intampla in principiu in Africa, dar migratiile si globalizarea au exportat femeia fara clitoris in Europa, in Australia, in State. Din Sudan in Guineea, din Egipt in Gana, fetele traiesc experienta mutilarii genitale, pentru ca nu doar despre taiere de clitoris e vorba. In functie de tara, religie sau trib, clitorisul se taie, se inteapa, se jupoaie de piele, se cauterizeaza, labiile se taie si ele, se leaga, si tot felul de alte “traditii” se petrec down there.

Caci traditia e invocata atunci cand vine vorba de circumcizie feminina, si mai departe motivele sunt dintre cele mai nastrusnice: religia, si anumiti, sa le spunem, lideri religiosi – si nu doar islamici, caci obiceiul isi are radacinile inca din Egiptul Faraonilor. Mutilarea genitala ramane, in multe locuri, o inexplicabila indatorire religioasa, o practica normala si purificatoare: ba ca “ti-o face mai frumoasa”, “mai curata”, ba ca intareste fidelitatea sau ajuta barbatul sa se bucure de “mai multa placere”.

Efectele medicale si psihologice inerente nici nu au loc pentru a fi descrise aici, dar in ultimii vreo sapte ani din ce in ce mai multe femei care au suferit vreun tip de mutilare genitala si-au marturisit public traumele si suferinta, de la boli si dureri atroce, pana la faptul ca sexul – in cel mai bun caz – nu inseamna absolut nimic pentru ele.

FILMUL

Sunt mai multe filme pe acesta tema si asta in special in ultimii sase-sapte ani. Dar ziua in care am vazut “The Day I Will Never Forget” n-am s-o uit niciodata.

Este documentarul lui Kim Longinotto, o englezoica ce face filme in destinatii dintre cele mai exotice si care a devenit faimoasa pentru documentarele care povestesc despre opresiunea si discriminarea femeii. Intre premiile ei se numara un Amnesty International si unul la Cannes, iar ca structura e nitel autista. Vorbeste putin, uraste interviurile