Mircea Mihăieş: „Pe vremea ascensiunii lui Crin Antonescu, enervat de fiţele profitorului născut socialist şi mort cu obiceiuri comuniste, mi s-a reproşat că exagerez”. Sursa: EVZ

Că omul e curajos şi nu e corupt. Mi-am permis să spun că nu e curajos, ci inconştient. Iar în privinţa corupţiei, parcă nici Ceauşescu nu era corupt!

Că e incult, n-am niciun dubiu. Într-o lume a globalizării, un şef de partid trebuie s-o rupă măcar într- o limbă de circulaţie, dacă nu chiar în mai multe. Specialist în pescuitul cu lotca, el nu ştie nici măcar cine a întemeiat partidul pe care a pus azi şaua. Şi mai pretinde că e istoric.

Om al resentimentului, Antonescu încearcă, la fiecare cotitură, câte o lovitură de stat. Pentru a-şi îndeplini scopurile, a pornit o lupta de eradicare a memoriei. Pe lista lui nu se află nici Zoe Petre (acum câteva luni, distinsa profesoară ne dezvăluia că l-a avut doctorand; astăzi, Antonescu ar vrea să treacă în uitare acest episod încheiat cu o jalnică înfrângere), nici Orban (omul care s-a murdărit până-n măduvă pentru a-i face servicii), nici Renate Weber (care a comis imprudenţa s-o contreze pe „prima-doamnă” de la Bruxelles, Vălean). Şi nu se află nici Popescu- Tăriceanu, fostul său şef.

Antonescu se comportă asemeni împăratului chinez dintr- o povestire a lui Borges, care voia ca istoria să înceapă cu el. Drept urmare, a dărâmat zidurile cetăţii şi a dat foc tuturor cărţilor. Fără Orban şi Tăriceanu în preajmă, nimeni nu va îndrăzni să-i aducă aminte că PNL-ul a existat şi înaintea lui.

Drumul spre dictatură e deschis şi pavoazat cu portretele lui Crin. Antonescu s-a dispensat de serviciile lui Tăriceanu (fostul lider liberal rumegă astăzi turta acră a trădării din 2005, când a refuzat alegerile anticipate şi perspectiva unui partid de dreapta redutabil în România), dar l-a păstrat