În acest început de an trei dintre cele cinci partide parlamentare şi-au ales conducerile în cadrul unor congrese. Momentul corespunde bilanţurilor postelectorale, de după seria de alegeri europarlamentare, locale, generale şi prezidenţiale, care au copleşit agenda ultimilor doi ani.

PNL este al treilea în ordine calendaristică şi tot al treilea ca pondere în structurile alese. A parcurs un traseu interesant: după o guvernare de 4 ani, fară susţinere parlamentară explicita, a contrazis teoriile referitoare la erodare, obţinând procente superioare scrutinelor precedente. Cu exepţia accidentului europarlamentar, când cu doar 14 % a parut să se reîntoarcă la scorurile istorice, liberalii au avansat în clasamente. După parlamentarele din 2008 ar fi putut chiar să revină la guvernare, dacă nu ar fi aplicat o tactică paguboasă în negocieri: aceea de a pretinde funcţia de premier „în viturtea experienţei dobândite” atât de la social-democraţi, cât şi de la democrat-liberali, care au preferat să încerce să guverneze împreună.

Această eroare i-a fost fatală lui Tariceanu care ar fi avut, astfel, tot dreptul să spere la continuitate în fruntea unei echipe pe care o rodase de-a lungul celor patru ani, facând din liberali, pentru prima data după revoluţie, un actor ce deţinea rolul principal.

Înlocuirea lui Antonescu la penultimul congres a fost, în mare, expresia acestor frustrări, dar şi a nemulţumirii crescânde din interiorul partidului faţă de sectarismul care facuse din apropiaţii lui Tariceanu o categorie privilegiata.

Antonescu a aparut la început, ca o variantă de avarie, fară prea multă legitimitate, iar sentimentul a fost amplificat de eşecul de la europarlamentare, când a fost evident că „teritoriul” nu raspundea cu convingerea necesară la comenzile noului centru.

Abia prezidenţialele de anul trecut aveau sa-l proiecteze pe Crin Antonescu