Bun, deci toată lumea umbla cu ochelari de IMAX, mallurile zumzăiau de băieţi care fură de obicei de pe net, toată lumea a avatarizat, ridiculizat, glumit cu filmul devenit într-o săptămînă referinţă obligatorie. Apoi a urmat marea mahmureală. Marea dezicere de propriile orgasme obţinute simplu: marketing invaziv, tehnologie cît cuprinde, poveste simplă, imagini care s-au downloadat rapid în creierele maselor şi care le-a modificat rapid filozofările despre virtual.
Şi apoi ne-a fost ruşine. Aşa cum ne-a fost ruşine că o ţară întreagă îşi lipea la un momnet dat Maggy în geam. Ne-a fost ruşine că ne-am jucat de-a roboţii uşor de manipulat. Ne-a fost ruşine că am fost o turmă de oi cu ochelari 3D pe nas. Iar aseară am fost să ne confesăm şi să ne luăm împărtăşania de la preoţii Oscarului, pe o scenă kitsch plină de plicticoşi.
Ne-a lovit depresia de după uriaşa orgie albastră, Avatar. Ne-am simţit vinovaţi că ne-am bucurat ca idioţii la un scenariu simplu şi la nişte efecte care nici măcar nu sînt atît de pline de miez cum au fost altele ale lui Cameron. Aşa că membrii juriului au făcut ceva de ce aveam toţi nevoie: ne-a dat un canon de ispăşit pentru orgia vinovată.
Ne-am trezit din plasa întîinsă de Cameron. El ne-a luat banii, noi i-am luat premiul. Am premiat un film interesant despre război (cu care n-am nimic, să fim înţeleşi, m-a încîntat).
Cred că a fost definit un comportament postorgiastic al poporului Terrei. Nevoia de a separa ferm plăcerea simplă burgheză de calitate şi inteligenţă. Aşa cum ni se spune în revistele de femei sau de bărbaţi că sexul fantastic n-are nici o legătură cu căsnicia: propagandă anti-plăcere căreia aş putea să-i dau multe interpretări crude, dar n-am chef. Numai că mi-e dor de vremurile cînd după un orgasm bun ne aprindeam o ţigară de meditaţie. Acum trecem foarte repede de la orgasmul vinovat la autoflagel
