La un moment dat, pe când făceam prezentare (nu cronică ori critică) de film în pagina de cultură a unui ziar local, am primit un feedback foarte măgulitor. Un prieten mi-a mărturisit că urmărește cu interes rubrica. Dacă scriu ”de bine” se gândește de două-trei ori înainte de a se hotărî să meargă sau nu la cinematograf. Dacă are sau nu dispoziția necesară să vadă un film care i-ar putea da dureri de cap. În schimb, dacă desființam un blockbuster își suna prietenii să-i scoată în oraș. ”Haideți, că e un film din ăla la care putem mânca liniștiți popcorn și să facem mișto!”.

M-a distrat mărturisirea lui și, de atunci, în loc de calificative, am notat filmele prezentate cu pungi de popcorn. Se înțelege, cu cât cantitatea de popcorn era mai mare, cu atât mai puțin era pelicula pe gustul meu (nu-mi săriți la gât, și eu mănânc popcorn la filme, la unele până când trece publicitatea, trailerele și genericul, la altele, dacă e cazul, îmi împrospătez provizia pe parcurs).

Ceremonia Oscar-ului nu-mi displace. E un show în sine, dar nimic mai mult. Un spectacol-maraton, care îți oferă șansa de a paria precum la cursele de ogari, dar la care trebuie să pornești cu o provizie considerabilă de bere și floricele de porumb. Pentru că Oscar-ul nu oferă certificate de calitate, ci de popularitate. Chiar dacă e vorba de popularitatea în rândul unui segment mai avizat decât cinefilii de rând. De aceea, dacă vrei să te uiți la Oscar, trebuie să o faci pornind de la această paradigmă. Altfel, e ca și cum te-ai duce la un meci de fotbal și apoi ai fi supărat că nu ai văzut unul de hochei.

În aceste condiții, lupta dintre ”Avatar” și ”The Hurt Locker”, cu victoria la scor a celui din urmă, se înscrie în limitele normalității. Ambele sunt două filme digerabile, primul dintre ele revoluționar din punctul de vedere al tehnicii folosite, dar se opresc la acest nivel. ”Avat