Blondă, tunsă băieţeşte, zveltă ca un elf. Dacă merele verzi dintr-o mînă şi geanta sport din cealaltă n-ar acţiona ca nişte contragreutăţi, curenţii de aer ar purta-o imediat înapoi, prin uşa batantă a hotelului.
Şi-a plantat geamantanul pe gresia în care se văd candelabre de cristal. Îşi destinde umerii, îşi aranjează centura de la blugi. Paula Ungureanu apără poarta Oltchimului şi poarta "naţionalei" de handbal. Are un zîmbet imparabil şi spune că nu cunoaşte teama.
- Cînd stai în poartă, simţi vreodată frică?
- Mă crezi că niciodată n-am simţit frică? Niciodată! Nu m-am gîndit vreodată să-mi fie frică, mai sînt momente cînd prinzi aşa..., dar nu e frică! Cînd mai primeşti cîte una-n cap, aşa, ai tendinţa aia de a te feri, dar, nu ştiu, trece! Oricum sînt o persoană mai anormală (rîde)!
- De ce "anormală"?
- Întotdeauna am copilărit, am copilărit foarte mult. Şi am avut o copilărie fericită. Fericită din toate punctele de vedere. Am făcut de toate şi mi-a plăcut să mă joc, toate jocurile posibile. Acuma, s-au schimbat vremurile, copiii nu se mai joacă, stau la calculator, nu mai fac ce-am făcut noi, noi eram cu joaca, cu alergarea, cu mingea, tot felul de jocuri. De-abia aşteptam! Cea mai mare pedeapsă pe care mi-o puteau da ai mei era să zica: "Eşti pedepsită, nu mai ieşi afară!"
- Şi cum ai început să te joci serios?
- Cu timpul, handbalul m-a atras tot mai mult şi mi-a ocupat mare parte din viaţă. Cînd am început să joc mai serios, era pe primul loc, nu mai aveam timp pentru altceva. Nu ştiu, nu mai vedeam altceva! Şi cînd veneam de la antrenament şi mă duceam afară, tot handbal jucam!
- Jucaţi între blocuri sau pe vreun teren?
- Jucam afară, pe stradă, aveam noi o stradă mai largă. Şi oricum nu erau atîtea maşini cîte sînt acuma. Era altfel! Am ajuns şi noi să zicem că era
