Pe timpuri de criză, te transformi vrei nu vrei într-o minge de ping pong. Brusc, trebuie să te adaptezi mult mai rapid, să ştii (sau să înveţi de urgenţă) să faci şi una şi alta şi ailaltă şi, uneori, să le faci pe toate deodată. Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Tu dai pasă, tu dai gol şi, eventual, îl şi aperi, dacă nu-ţi cerem prea mult.

E criză, dragilor, economică. Să fiţi recunoscători dacă aveţi un job şi dacă nu v-a scăzut salariul de prea multe ori în ultimele luni. Acum doi ani, dacă vroiai să schimbi jobul, mergeai la interviuri până când cineva îţi oferea condiţii mai bune şi bani mai mulţi. Acum nici nu prea ai cui să ceri, ce să mai vorbim de pretenţii. Oameni care aplică în toate părţile la joburi sunt sunaţi odată, poate, pentru un interviu. Dacă sunt norocoşi. Ai fost sunat!!

Dar mai e un fel de criză: de atitudine. Penuria de alternative în câmpul muncii, pe de o parte, chiria, ratele, mâncarea şi alte asemenea detalii, pe de alta. Având pe fiecare umăr câte un tu în miniatură care îţi aminteşte de cele două circumstanţe, ce faci când ţi se impune munca pe care până ieri o făceau doi-trei colegi de-ai tăi? Ce faci când eşti anunţat că firma merge în pierdere şi trebuie să ţi se taie din salariu, că bonusurile sunt un vis pierdut? Ce faci când în semn de apreciere pentru că ţi-ai sacrificat timpul şi nervii şi ai dat tot ce ai avut mai bun ţi se promite că nu vei fi pe următoarea listă de scăderi de salarii? Mai protestezi ca altădată? Mai eşti curajos şi refuzi să munceşti în plus fără o remuneraţie pe măsură? Eu cred că nu.

Toate astea sunt lucruri oarecum fireşti într-o situaţie de criză, se poate argumenta şi accepta. Au şi angajatorii problemele lor, iar angajaţii pot să înţeleagă şi să suporte o perioadă de lipsuri.

Dar, un mare DAR, până se depăşeşte situaţia asta din câmpul muncii, nu cumva ne vom obişnui cu toţii cu