E o dată pe care n-o sărbătoresc decât dacă e vorba de mame, aşa că o să le ofer un text pe care l-am scris, acum mai mulţi ani, despre ele. Plus nişte ghiocei!

Cum arată?

Când suntem mici, e tânără, frumoasă, plină de viaţă, fâşneaţă, cumva neliniştită şi foarte grăbită să alerge în sute de direcţii unde are de făcut tot felul de lucruri, unele evidente, altele misterioase. Când noi suntem deja mari, pe la casele noastre, îşi dă voie să-mbătrânească, se îngraşă un pic, începe să poarte pantofi fără toc şi fuste sub genunchi, părul nu-i mai e aşa lucios, deci îl tunde mai scurt şi îşi pune ochelari fiindcă nu mai vede prea bine nici să bage aţa în ac, nici la televizor. Capătă un aer ciudat de seninătate, răbdare şi înţelepciune, o mai doare una-alta, ba un genunchi, ba o mână, e mai puţin agitată şi intră în panică mai greu. Foloseşte, însă, în continuare formula “măi, copile”, chiar dacă adrisantul a împlinit de curând 30 de ani şi se apleacă de fiecare dată, ca să poată intra pe uşă.

Cu ce se ocupă?

Ohooo, are atâta treabă că nici nu-şi mai vede capul. La început, e ocupată să ne hrănească, să ne schimbe scutecele, să ne adoarmă, să se sperie că ţipăm, deşi nu ne iese vreun dinte, să sune doctorul şi pe bunica plângăciosului în miez de noapte (nu înainte de a-l trezi pe tata), să citească termometrul şi să i se taie genunchii când vede 39 cu 7, să prepare ceiuţuri şi grişuleţe, lăpticuri şi măr ras cu biscuiţi. Mai târziu, e musai să ne ia-n braţe şi să certe vreun scaun de care ne-am lovit din cauza excesului iresponsabil de viteză, la volanul premergătorului. Se bucură ca un copil de primul nostru cuvânt, care, de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna e “mama”. Se supără din varii motive: când află că ne-am păruit cu vreun coleg de grădiniţă, pentru o notă mică la dictare sau citire, pentru o obrăznicie spusă unei vec