Cand eram mica tata imi aducea din alte tari, de la traininguri si simpozioane, tot felul de maruntisuri: pixuri, abtibilde, insigne, pliante. Imi aducea si dulciuri: jeleuri, bomboane, ciocolata, acadele. Si cu toate ce faceam, in loc sa ma bucur de ele? Ei bine, concursuri de cultura generala. Scriam pe niste cartonase intrebari (ca la Robingo), faceam premii – puneam bunatatile amintite mai sus in trei plasute si adunam copii in fata blocului. Cine raspundea corect la cat mai multe intrebari, castiga. Asa am invatat sa adun oameni in jurul unor idei.
Cand m-am facut un pic mai mare am mers la scoala. M-a placut atunci, din prima zi, un baiat, care, zapacit cum era si pus pe fapte mari, m-a pupat. Iar eu m-am dus apoi la doamna invatatoare plangand ca uite… Roberto m-a pupat! Ea ce sa faca, decat sa zambeasca si sa-mi spuna ca nu-i nimic, asa fac baietii. Prin urmare, daca am aflat ca baietii se indeletnicesc cu lucruri atat de ciudate si minunate in acelasi timp, am inceput sa stau mai mult cu ei, sa-i observ, cum alte fete nu faceau. Am povestit mult si am inceput sa-i cunosc, ceea ce m-a ajutat apoi sa nu am retineri la nicio prima intalnire.
La liceu eram mai mereu cu mana pe sus. Imi placea sa raspund, dar mai ales sa pun intrebari. Colegii se suparau pe mine fiindca obisnuiam sa pun intrebari si la sfarsitul lectiei, cand daca profesoara incepea sa explice, ei pierdeau pauza (niciodata n-am inteles cum de preferau sa stea in pauza la tigara in loc sa afle lucruri interesante), dar nu m-am luat dupa ei si tot am pus intrebari. Imi placea sa citesc, sa discut, sa descopar. Asa am invatat sa am o conversatie interesanta cu oricine.
Din primul moment in care am fost studenta si pana acum am inceput sa ma plimb. Iesiri la ceai, vin fiert, piese de teatru, petreceri, iesiri in club, evenimente, spectacole, iesiri la film, la shopping, intalniri
