Talciocurile şi târgurile atrag mai mult prin ceea ce spun obiectele despre oamenii care le-au avut în seamă decât prin ce ce pot spune oamenii despre ele. Oricâte cărţi pline de patriotism şi entuziasm istoric am scrie despre neamul nostru mândru, harnic şi cinstit - cum zic Abecedarele -, talciocurile, târgurile şi chiar comerţul mai spălat cu antichităţi dovedesc faţă de ţările din vestul Europei multe diferenţe în relaţia cu mobilierul, cu veşmintele, cu obiectele de artă şi cu inventarul obişnuit al casei.

Se aduc la vânzare, ca fiind încă bune şi de folos, obiecte care, în alte lumi, mai îngrijite, ajung încă de când sunt întregi la gunoi. Vechimea lucrurilor e probată de o seamă de deteriorări şi de un anume consum al materialului, dar şi de o acumulare de jeg, de tot felul de murdărie. Diferenţele între viaţa lucrurilor, la noi şi în ţările mai bogate în toate privinţele, sunt sesizabile din prima vedere: rău arată oamenii, rău arată şi avutul lor.

Când sunt la ananghie şi aduc la vânzare tablouri care n-au fost deranjate niciodată de pe locul unde au fost spânzurate în prima zi, proprietarii fac din asta, din faptul că sunt neatinse, o calitate. N-au fost atinse de mână omenească, e drept, dar umezeala şi uscăciunea, praful şi fumul din sobele cu lemne şi cărbuni, aburii graşi ai mâncărurilor, aerul închis din odăile foarte populate, viciul tutunului şi obiceiul de a fierbe rufe pe o plită, nenumăratele activităţi însoţite de emanaţii dintr-un spaţiu închis ating şi învechesc urât lucrurile. Ca şi la oameni, îmbătrânirea lucrurilor poate să aibă nobleţe, disperare şi silnicie, să devină insuportabilă pentru cei din jur.

Un mare necaz, în relaţia aceasta a proprietarilor de bunuri valoroase cu obiectele, e meşteşugarul "care se pricepe la toate", care face minuni cu un cleşte şi un ciocan. Un astfel de meşter s-a oferit să-i f