Astăzi am întalnit pentru prima oară un vînzător arţăgos în America.
Mă plimbam printre rafturi intr-o farmacie şi am prins un om cu ecuson, am performat zîmbetul fake şi am întrebat “can i ask you something?”. “I’m not working right now.”
asshole.
Asta mă duce cu gîndul la anumite diferenţe culturale care mă amuză teribil.
Încercam să-i explic unei prietene – Sarah – că în Romînia nu se zîmbeşte, unless vrei să spui ceva cu adevărat altei persoane. În Romînia zîmbetul “înseamnă” ceva, semnifică (uneori amuzament alteori vreau sa te fut etc in funcţie de context/stare/milieu social). Ceea ce pare incomprehensibil pentru Sarah – crescută în Iowa, învăţată să zîmbească oricărui străin care se uită în direcţia ei. În America (scuze pentru generalizarea barbară, ma refer exclusiv la experienţe personale dar în special la Iowa City, locaţia mea prezentă) zîmbetul nu e altceva decît o marcă de politeţe, de fapt nu mai înseamnă nimic, e ca un soi de “în pula mea” romînesc – şi-a pierdut valoarea socială din cauza supra uzajului. Err…wait. Analogia e cam forţată dar serveşte scopurile argumentului.
dialog recent :
sarah “so like in Romania people in stores don’t smile at you?”
eu “no”
sarah “like what do they do?”
eu “they just don’t smile”
sarah “so like if you smile at the register, they don’t smile back?”
eu “no. they would probably think you’re trying to communicate something. or you’re just batshit crazy”
sarah “so they’re like *sarah incearcă o grimasă pentru a mima “a nu zîmbi”
eu “exactly”
sarah “that’s so odd” Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Astăzi am întalnit pentru prima oară un vînzător arţăgos în America.
Mă plimbam printre rafturi intr-o farmacie şi am prins un om cu ecuson, am performat zîmbetul fake şi am întrebat “can i ask you something?”. “I’m not wor
