Un coleg de breasla m-a rugat sa raspund repede-repede la 3 intrebari, ca cica scrie o carte depre documentarul romanesc. Asta acum 6 luni. Cum cartea n-a mai aparut (inca?…) il pun aici, pentru ca e pacat de cuvinte, fie ele si intr-un text de nisa, sa moara necitite intr-un document word.

Despre filmul documentar romanesc

Intrebarea 1: Cum vedeţi evoluţia documentarului românesc din 1989 şi până azi?

Care sunt factorii care au determinat această evoluţie?

1. Acum mai bine de doi ani si jumatate scriam destul de infuriata despre documentarul romanesc. Ii luam mai degraba pulsul, la un oarecare moment “t”, pe alocuri cu patetism – vad acum – ici-colo cu ceva speranta a omului naiv, care crede ca din “t1” in “t2”, ceva tot se-ntampla.

Evolutia presupune o miscare inainte, intru progres; nu cred ca poate fi vorba de asa ceva in documentarul romanesc. Nu acum, nu din ’89 incoace. De aceea scot textul din capsula timpului si-l transcriu mai jos :

În 1990 Nicolas Philibert era doar un tînăr care facuse unul, două documentare scurte. O comandă (filmarea unei pînze) îl poartă timp de trei zile la Luvru, fix în perioada construirii piramidei şi a reorganizării întregului muzeu. După cele trei zile, Philibert a mai venit o dată cu echipa. Şi încă o dată. A văzut că e lăsat să se plimbe prin muzeu şi să filmeze-n voie. A bătut la o uşă de producător independent: “Uite, eu pot să fac asta şi asta, dar am nevoie de banii ăştia acum, ei nu mă aşteaptă pe mine cu mutatul” – n-am habar care au fost cuvintele lui Philibert. Banii de la CNC-ul lor s-au întors la producător, iar din curajul său au ieşit o capodoperă (Oraşul Louvre) şi afirmarea definitivă a lui Nicolas Philibert.

Aşa ceva ar fi imposibil la noi. Care “producător independent”, în primul rînd? Sursa de finanţare numită credite CNC i-a împins pe documentariştii români să abordeze