Acest text a fost scris acum 10 luni, cand am inceput sa pornesc in goana rochiei de mireasa perfecte.
Primavara asta frumos mirositoare de cateva zile mi-a cam amutit simturile, ca altfel nu-mi pot explica nici acum, a doua zi, de ce si cine m-a impins sa vizitez ultimul targ de mariaj al anului. Dupa ce am refuzat sa imi fac cont pe miresici.ro si sa bat agentiile de nunti sau chiar restaurantele de gen, am facut o concesie cu mine si mi-am indurat o ora sa bat cortul in care erau expuse bijuteriile nuptiale la care toate femeile viseaza: rochile de mireasa. Nestiind ce o sa patesc.
Marturisesc ca mereu mi-a fost frica de rochia de mireasa clasica, de printesa in care te impiedici si pe care toata lumea te calca. Albul nu ma caracterizeaza iar untul pare ca mi se potriveste. Totusi, pentru ca urmeaza sa ne luam cu patalama, am zis sa intram un pic in rol. Prima, eu. Asadar, mi-am luat prietena M. si am purces spre targul de mariaj.
Imagine: gratare de porc si mici, fumul aferent care se ducea peste cea mai mare rochie de mireasa expusa pentru cartea recordurilor, 2 limuzine imense, mese incarcate cu fete de masa stralucitoare si multe bijuterii, femei imbracate in rochii de mireasa si barbati in costume.
Concesia merge mai departe si intram, desi inima zicea altceva. Intram, ne facem loc, suntem bombardate cu carti de vizita, cataloage, promotii, discount-uri, idei, propuneri.
Ajungem la sectiunea rochii. Cata frunza, cate rochii. Toate la fel. Mi se nazare sa probez una, oricare, numai sa imi dau seama daca imi trebuie rochie din asta, lunga, sau nu.
Aleg una, o frumoasa dintre urate. Culoarea untului turbat. Intreb de ea si ea ma cauta, cel putin asa mi-o prezinta vanzatoarea, care ma ia deja la pertu. Ma impinge spre cabina de proba, incearca sa ma dezbrace si sa imi vare rochia peste cap. Eu, pudica cer sa fiu lasata sa m
