La 8 martie 1990, pentru prima oară în istoria metroului bucureştean, garniturile de tren au staţionat întreaga zi. Cei 500 de mecanici de locomotivă şi ajutoarele lor declanşaseră greva. E drept, nu din senin, căci în ajun s-au "încălzit" cu o grevă de avertisment, de zece minute. Nici în Portul Constanţa nu se lucra. Că nu aveau ce.

În luptă îi "mâna" sporul de tunel. În presa vremii, şefi şi şefuţi ai sindicatelor lucrătorilor din subteranele Bucureştiului dădeau frâu revendicărilor. Se învăţa din mers şi strategia negocierii dintre sindicate şi stat. Să ceri cât mai mult, ca să obţii ceva. Iar prima "lege" nescrisă era supralicitarea condiţiilor "inumane" de muncă.

Corneliu Anton, şeful Sindicatului Liber al Mecanicilor din Metrou, cerea sporuri de care beneficiaseră mecanicii de tren până în 1960. Altele, mai spunea sindicalistul, li se cuveneau din cauza condiţiilor grele de muncă (noxe, claustrare, iluminat artificial, umiditate, lipsă de oxigen, curenţi de aer, suportarea decibelilor dincolo de normele admise, presiunea răspunderii pentru vieţile pasagerilor).

Citind primele revendicări, ai zice să era greva minerilor. Şi pentru toate suferinţele îndurate se cerea mărirea salariilor cu peste 30 la sută. Printre cele 43 de puncte ale platformei greviştilor figura şi demiterea directorului tehnic al Întreprinderii de Exploatare a Metroului (IEM), Octavian Udrişte.

În schimb, administraţia venea cu propria variantă. Din calculele IEM reieşea că salariul unui mecanic ajungea, cu tot cu sporuri, la 9.287 de lei (pe vremea aceea salariul unui profesor debutant era sub 2.000 de lei). Başca nişte avantaje, care adunate la câştigul lunar ar fi adus în buzunarele greviştilor chiar şi 10.946 de lei. Dar sindicatul lucrătorilor de la metrou cerea şi plata retroactivă a salariilor mărite, începând din prima zi a anului 1