Scorul categoric cu care Crin Antonescu a (re)obţinut preşedinţia PNL ar putea duce la concluzia că majoritatea covârşitoare a liberalilor îi împărtăşeşte ideile.
Ar fi o concluzie pripită, care l-ar îndemna spre suficienţă, chiar - cum sugera unul din seniori - spre lenevie. Principalul atu al lui Antonescu n-au fost programele de politică în primul rând economică, ci consecvenţa, duritatea cu care, în ultimii doi ani, l-a atacat pe Traian Băsescu şi partidul său. Exact în această perioadă când derapajele severe ale pedeliştilor au făcut aproape uitate erorile de calcul financiar şi de perspective economice ale predecesorilor acestora la guvernare, liberalii.
Crin Antonescu are calităţi intrinseci. Are charismă, spontaneitate, e posesorul unui discurs fluent, adesea captivant. Sunt calităţi de lider. În ultima vreme, însă, a alunecat spre un soi de narcisism şi de orgoliu propriu care-i pot dăuna şi lui, dar mai ales partidului său, ca şi Opoziţiei. Pare subjugat de o exacerbată dorinţă de putere personală şi de anturaj de yesmeni. Înverşunarea cu care s-a luptat pentru a impune un staff selectat de el însuşi, deci practic numit, iar nu ales, contravine unui esenţial principiu liberal: “Prin noi înşine”. Această politică de resurse umane riscă să îndepărteze valori şi să alunece spre un autoritarism păgubos. Nevoia de putere e una, iar lăcomia e alta. În PNL sunt personalităţi marcante. Puiu Haşotti, Ludovic Orban, Gabriel Berca, Tăriceanu, Ruşanu, Norica Nicolai, seniorii partidului sau tinerii recent afirmaţi nu cred că vor accepta să li se impună cum să gândească, ori ce şi când să spună inclusiv în public. Luciditatea nu strică unui preşedinte de partid. Altminteri, de la charismă ajunge la demagogie.
