Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un antiteatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă - tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.

Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ’70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett –, montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru - actori, regizori, scenografi -, a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor româneşti.

Mi-e greu să-mi imaginez felul în care un spectator ocazional de teatru se decide să meargă să vadă un spectacol de Beckett. În Bucureşti sunt numai două: Ultima bandă a lui Krapp, la Teatrul ACT (regia Alexandru Dabija), care se joacă din 2003, şi unul de dată foarte recentă, Sfârşit de partidă, la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu. În general, distribuţia spectacolului este cea care face reclamă. Chiar nu e necesar să ştii mare lucru despre Beckett şi lumea lui, dacă ştii că ai să-l vezi pe Marcel Iureş jucând sau că vei petrece aproape două ore într-o companie selectă: Irina Petrescu, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin.În minutele premergătoare începerii spectacolului, privind cortina roşie lăsată, începi să te întrebi oare ce se află de

partea cealaltă. Cum spectacolul întârzie puţin, îţi iei inima în dinţi şi ceri necunoscutului de lângă tine caietul-program pe care tocmai îl răsfoise