Elogiul pe care Virgil Nemoianu îl aduce unei viziuni conservatoare adaptabile şi suple este o manieră de a descrie propriul său angajament de natură politică.

Unul dintre paradoxurile anilor postdecembrişti este legat de statutul deţinut de reflecţia conservatoare românească. Închizând un cerc istoric şi reluând o tradiţie ce urcă până la gestul fondator al criticii Revoluţiei de la 1848, ea reapare în spaţiul cultural, fără a a fi dublată de un vehicul politic care să îi promoveze valorile şi viziunea asupra omului şi cetăţii. Intervalul de după 1989 probează vitalitatea unei gândiri care, graţie unor voci precum cele ale lui Alexandru Duţu sau Virgil Nemoianu, deţine capacitatea de a introduce în discursul politic un set de repere accelerând sincronizarea cu direcţia conservatoare europeană şi nord-americană.

În cazul lui Virgil Nemoianu, încercarea exilului american reprezintă ocazia inserţiei sale intelectuale într-un mediu a cărui vocaţie conservatoare nu mai poate surprinde. Înainte de a fi un intelectual angajat şi critic în anii libertăţii româneşti, Virgil Nemoianu este parte din marele curent al conservatorismului liberal american. Savantul aparţine unei lumi pentru care valorile moderaţiei, tradiţiei şi constituţionalismului încetează să mai fie doar o abstracţiune. Expatrierea din anii comunismului precipită afirmarea unui timbru politic inconfundabil. Lecţia americană este ocazia de a redescoperi temeliile stenice ale umanităţii care se clădeşte sub semnul libertăţii.

Gânditorul politic american Virgil Nemoianu se încadrează unei familii de spirite care a modelat, de o manieră decisivă, câmpul intelectual postbelic. Şi dacă acceptăm că apariţia unor volume precum The Conservative Mind al lui Russell Kirk sau ridicarea unei reviste precum National Review marchează un punct de inflexiune, sosirea lui Virgil Nemoianu în America anilor 1