Câteva consideraţii asupra studiului memoriei comunismului (decriptaj).

Bătălia pentru un „trecut utilizabil“ nu trebuie confundată cu bătălia grupurilor în competiţie directă sau simbolică în scrierea unui trecut canonic. Memoria comunismului trebuie transmisă generaţiilor viitoare – dar cum?

Recentele dezbateri cu privire la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi de Memorie a Exilului Românesc (IICCMER) constituie un adevărat studiu de caz pentru orice persoană interesată de studiul memoriei comunismului în România şi, în general, în ţările care au cunoscut regimuri de extracţie comunistă. În rândurile de mai jos se găsesc câteva consideraţii rapide despre acest subiect care depăşeşte mizele „scandalului“ creat cu ocazia succesiunii. Dacă aniversarea a 20 de ani de la Revoluţie ne-a arătat, cel puţin la nivelul scăzut din mass-media, felul în care vom „memorializa“ comunismul grand public (oscilând între deriziunea publicitară şi tentativele camuflate de recuperare sub masca restituirii „adevărului istoric“), bătălia purtată în momentul de faţă în jurul IICCMER are mize mult mai importante: felul în care elitele intelectuale ale ţării vor scrie canonul academic şi politic de raportare la un trecut cu potenţial traumatic.

Istoria şi Memoria

Această criză a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în România se mai face confuzia între studiul Istoriei şi cel al Memoriei. Să fim bine înţeleşi: a face muncă de cercetare pe teren (dificilă, necesară şi emoţionantă, fără îndoială), a cerceta arhive încă secrete până acum, a publica culegeri de documente... toate ţin de apanajul istoriei. Dar acest lucru nu înseamnă că te ocupi de memoria comunismului, ci faci travail de memoire cu privire la el. Nuanţele sunt subtile, dar ele trebuie reamintite încă o dată.

Iar în România, travaliul istoricului şi cel al specialistului în memorie su