Când am lansat Proclamaţia, la începutul lunii martie, în faţa mulţimii din Piaţa Operei, nu am bănuit totuşi amploarea pe care o va lua mişcarea.
Anul 1990 a fost anul cel mai nebun din viaţa mea. Mai întâi a fost Revoluţia şi sentimentul de eliberare, care e greu de povestit. Pe urmă, enervanta senzaţie că totul ni se ia, că apar, de te miri unde, oameni precum Ion Iliescu şi declară că idealurile comunismului sunt bune şi că familia Ceauşescu le-a întinat.
Cât despre Proclamaţia de la Timişoara, aceasta s-a născut în primele două luni ale anului 1990 printre mitinguri, reaşezări, nemulţumiri. Tot atunci au fost câteva momente decisive ale radicalizării politice: arestarea lui Corneliu Coposu în TAB-ul militar şi bucuria cu care a fost ea înconjurată de poporul fesenist care o alătura cu aceea a lui Ceauşescu ieşind din TAB la Târgovişte. Apoi, mitingul în care Dumitru Mazilu a încercat să se impună ca şef al statului şi interzicerea Partidului Comunist şi a Securităţii. Mai apoi, momentul în care Frontul Salvării Naţionale a decis să se transforme în partid. Contramanifestaţia IMGB şi prima mineriadă.
Viitoarea Societate Timişoara s-a născut din orbecăiala dramatică a câtorva (încă) tineri scriitori şi jurnalişti de după Crăciunul execuţiei cuplului de dictatori. În oraş totul plutea într-o dezinformare insuportabilă. Avuseseră loc momente de isterie colectivă, când oamenii, prin Cimitirul Eroilor, dezgropaseră morţii din revoluţie. Multe cazuri erau total nebuloase, în aer plutea irespirabil nedreptatea şi o vădită conjuraţie a autorităţilor împotriva adevărului despre morţi. În Timişoara erau fostele ziare de partid în română, germană, maghiară şi sârbă. Ziarul românesc al partidului îşi reluase un vechi nume stalinist (Luptătorul bănăţean) ca să fie parcă în acord cu bătrânii stalinişti din fruntea Frontului, cu generalul Militaru, Iliescu,
