Priveam într-o doară Radu Moraru de vorbă cu istoricul Stoenescu şi cu jurnalistul Cartianu (încă obosit după o campanie extenuantă la Eurovision). Iarăşi ne atacau ruşii din toate părţile, Iliescu era vinovat de sîngele vărsat. Cînd, deodată, intervine cu un telefon Ion Iliescu. Domnilor, mi-a spus soţia despre emisiunea voastră, că am achemat ruşii că nu ştiu ce. Nu este adevărat.
Iliescu a sunat să lămurească problema şi am urmărit uimit aproape două ore cum a stat de vorbă cu Neanderthalul. A ascultat tot, a negat, a nuanţat, a făcut tot ce speră un jurnalist să facă subiectul… După ce a închis telefonul, după ce a stat cîteva ore ca să asculte întrebări cu precădere cretine, Moraru comentează inteligent şi în stilul smuls: trebuie să ştim teroriştii, Iliescu nu poate să spună, nu vrea să spună, minte.
Frate, e o chestie de politeţe, după o seară ca asta, să-l respecţi pe tipul care a stat să te lămurească şi care ţi-a demonstrat că toate erecţiile istorice de grup pe care le-ai încercat acolo nu au fost decît simple prostioare, ciorbe rereîncălzite, fenomene cauzate de simplul fapt că nu ştii să citeşti o carte de istorie, nu ştii să judeci referinţele şi informaţiile.
O revelaţie am avut privind sclipirea de ignoranţă agresivă din ochii lui Moraru. În 90, din cîte îmi amintesc, anticomunişti erau băieţii fini, cosmopoliţi, educaţi, oamenii care credeau în schimbare, în viitor. Ura pentru Iliescu era o convenţie nescrisă între oameni care vroiau să revoluţioneze, să schimbe. Iliescu era doar o rămăşiţă stranie a regimului, n-avea cum să prindă nuanţele adevăratei revoluţii pe care oamenii mişto şi-o doreau atunci.
Ei, ce dracu s-a întîmplat în zece ani că Iliescu a ajuns reperul bunului simţ. Iar anticomunismul a ajuns un soi de pelerină fleşcăită pentru activişti mărunţi şi nu prea mobilaţi? Cine răspunde la asta convingător va primi
