Sorin Ioniţă: „Se vorbeşte despre proiectele europene derulate de autorităţile locale şi judeţene: că sunt sau nu bani pentru ele, că decizia e prea centralizată sau, dimpotrivă, prea lăsată pe mâna unor primari analfabeţi (zice guvernul)”. Sursa: EVZ
Mai nou, de când a început criza, vedete au devenit statul de funcţiuni, care trebuie redus la sânge conform noilor directive ale ministrului Blaga; sau sectorul educaţie, unde se fac economii şi nimeni nu mai visează la idilicul 2008, cu promisiunile de creşteri salariale de 40%. S-a dat mai puţină atenţie evoluţiilor (sau involuţiilor) în cultură, unde descentralizarea, vrând-nevrând, s-a cam produs.
E domeniul cel mai neuniform şi puţin observat: dacă în şcoli, salubrizare sau poliţie locală se face peste tot cam acelaşi lucru, bine sau prost, cum poate fiecare, în cultură vedem o diversitate de aranjamente, experimentări şi niveluri de finanţare. Nici măcar lipsa de bani nu e o caracteristică generală, cum ai putea crede dacă te iei după văicăreala neinformată.
Există biblioteci orăşeneşti unde ultima carte s-a cumpărat în 1976 sau case memoriale prăfuite, cu custozi plătiţi la limita subzistenţei, cu care nimeni nu prea ştie ce să facă. Dar ele coexistă cu sifonarea de bani publici pe drepturi de autor, la nivel de salariu de preşedinte de bancă, pentru (re)editarea vreunei monografii agramate care se trage în 1.000 exemplare şi zace prin depozite, scrisă de ambiţioasa cumnată a viceprimarului.
În vreme ce patrimoniul istoric moştenit - sărăcuţ ca densitate în România, în special în zona Muntenia - e neglijat sau agresat la modul pro-activ, în anii de boom economic pre-2008 bugetele locale au permis finanţarea a tot felul de exotisme, poate bine intenţionate, dar pe care criza le-a lăsat pe uscat.
Şi nu doar sâmbre ale oilor sau târguri de meşteşuguri a
