În 2008, Catherine Durandin, profesoară universitară la INALCO din Paris, şi Zoe Petre, profesoară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, au publicat, la Editura LHarmattan, cartea cu titlul de mai sus, în limba franceză. Fiecare capitol este semnat, cu iniţiale, de către una dintre cele două autoare. Cum acestea cunosc textele semnate de fiecare, asumându-şi reciproc conţinutul, am folosit adesea, în cele de mai jos, termenul autoare, pentru simplificarea expunerii.
Primul capitol al cărţii cuprinde o expunere a evenimentelor din România, începând cu anul 1965, când Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al PCR, şi până la sfârşitul mandatului profesorului Emil Constantinescu de preşedinte al României postcomuniste (2000). Expunerea evenimentelor este adesea însoţită de comentarii pertinente şi judecăţi de valoare ale celor două autoare.
După cum este firesc, profesoarele Catherine Durandin şi Zoe Petre acordă, în carte, un număr însemnat de pagini evenimentelor din a doua parte a lui decembrie 1989, subliniind că noii guvernanţi instalaţi la putere după fuga din Bucureşti a lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, cu elicopterul, au urmărit doar eliminarea dictatorului şi au ocultat anticomunismul, cerut de mulţimea ieşită în stradă. Eşalonul prim din ierarhia PCR (iniţial arestat şi condamnat, apoi pus în libertate, cu excepţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, care au fost împuşcaţi în urma unui proces de tip stalinist) a fost înlocuit cu cel imediat următor, astfel încât FSN, sub conducerea autoproclamatului preşedinte Ion Iliescu, a constituit o nouă formă de partid-stat.
Ceea ce mă miră este faptul că cele două autoare ale cărţii, care în cuprinsul acesteia au dat dovadă de o excelentă informare, susţin că, până în decembrie 1989, nu se mişca nimic în România, cu excepţia unor izolate disidenţe precum a Doinei Cornea, a
