Prima dorinţă împlinită pe anul astă: o statuetă pentru Christoph Waltz care pentru mine a jucat “rolul principal” în pelicula lui Tarantino. N-am apucat sa văd toate filmele nominalizate anul ăsta la Oscar şi nici n-am făcut predicţii, nici pariuri ca anii trecuţi, dar mi-a plăcut la nebunie prestaţia austriacului.

Dacă mi-am imaginat vreodată un colonel nazist cu siguranţă a arătat ca Herr Hans Landa şi n-aş putea să-mi explic cum, dar pentru mine personajul pare întruchiparea das-in-der-Welt-sein (existenţei-în-sens-fiinţial), asta poate pentru că m-au fascinat dintotdeauna existenţialistii, dar n-am apucat să termin Sein und Zeit (Fiinţă şi timp) a lui Heidegger. Am început-o acum 7 ani şi după premiera poveştii lui Tarantino m-am decis s-o iau de la capăt în ideea că voi întelege cu alţi ochi (sau mai exact voi reuşi să înţeleg) fiinţarea autentică propovaduită de filosoful neamţ şi ilustrată de personajul lui Waltz – cel puţin pe mine m-a dus cu gândul la carte şi nu ştiu dacă a fost vreo simbolistică intenţionat strecurată în scenariu de maestrul scenelor însângerate de la Hollywood.

Waltz m-a mai dus cu gândul la ceva, o fotografie veche uitată demult într-un raft vechi de bibliotecă, alături de o bucată de hârtie aproape roasă şi ştearsă. Din rama îmi zambeste un alt inglorious, un Ion decorat şi înrolat în regimentul 3 Roşiori de munte. De pe hârtie imi grăiesc două vorbe zgâriate cu pana la lumina galbenă a lumânării: Giuriu sa apăr glia neamu credinţa şi probabil “Alteţa Sa regele”. Nu ştiu exact ce-a vrut ofiţerul să scrie. Poate era jurământul de înrolare. Habar n-am care-i povestea, între timp s-a şters, iar bunica s-a născut după ce tatăl ei “a fost chemat la oaste”.

Neamul l-a apărat până l-au prins ruşii, l-au trimis în lagăr nu se ştie unde, când şi nici cum a închis ochii. Dar bunica n-a ştiut decât târziu. Au trecut nemţii, a