Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Virgil Nemoianu în urmă cu ceva timp, distinsul profesor îşi exprima dezamăgirea de a fi pierdut câţiva ani preţioşi de creaţie oferind democraţiei româneşti de după 22 decembrie 1989 sfaturi şi expertize pe care nu observase ca cineva să le fi băgat în seamă.
În vreme ce politicienii aflaţi la conducerea ţării anunţau cu emfază implementarea unor modele mai degrabă imaginate decât analizate critic (modelul suedez, modelul polonez etc.), profesorul Nemoianu a oferit căi de dezvoltare organică, în corelaţie cu evoluţia unor ideologii de tradiţie în gândirea politică românească. Demersul său are la bază o dublă perspectivă comparativă: în plan diacronic, între prezentul românesc şi un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, cu preponderenţă a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi perioada interbelică, dar şi în plan sincronic, prin permanenta raportare la prezentul ideologiilor în Europa Occidentală şi în Statele Unite ale Americii. Experienţa sa occidentală (este stabilit de multe decenii în Statele Unite) şi cunoaşterea în detaliu a istoriei politice româneşti au fost determinante pentru acest tip de analiză foarte complexă, singurul capabil să identifice soluţiile realiste pentru modernizarea ţării.
Poate, paradoxal, calea românească de dezvoltare, identificată de Virgil Nemoianu încă de la începutul anilor 90, este cea oferită de spiritul conservator. Aparentul oximoron conservator vs. modernitate este rezolvat de profesorul Nemoianu încă din anul 1991, în studiul Conservator un câmp semantic, inclus în volumul România şi liberalismele ei (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000).
Ca mulţi alţi termeni din vocabularul politic actual, cuvântul conservator are semnificaţii multiple care, chiar dacă nu se bat cap în cap, pot produce confuzii semnificative. Virgil Nemoianu pune în evidenţă trei as
