Heimann (Hariton) Tiktin (1850-1936) s-a născut într-o familie de rabini din Silezia prusacă.
Ieri. La mai puţin de douăzeci de ani se căsătoreşte şi se stabileşte la Iaşi, devenind unul dintre cei mai de seamă filologi şi lingvişti din România. Tiktin se creştinează la vârsta de 50 de ani, cu numele de botez Hariton...
Azi. Tiktin evocă adesea prietenia sa cu Eminescu: „prin el am cunoscut limba poporului...". Opera sa de căpătâi, Dicţionarul româno-german - un instrument excelent, cu etimologii valabile până astăzi şi citate din sute de izvoare bibliografice - ne explică obârşii şi utilizări curioase ale cuvintelor.
De aici aflăm, bunăoară, cum antroponimul „Cacî-Bani" (1637) sau toponime precum satul „Căcata" (1573) au izvorât tocmai din latinescul caco/cacāre. Rămânând în acelaşi registru, cuvântul „căcălău", menţionat în formă scrisă pentru prima oară de Aron Pumnul, este ilustrat cu un citat din P. Ispirescu (Legendele şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi): „Bucuria ce avură, când se văzură cu atâta căcălău de bani". Un ultim derivat, „căcărează", este citat în Istoria ieroglifică a lui Cantemir: „Câte căcăradze Cămila dinafară de grajd ar lepăda" şi culminează, în secolul al XV-lea, ca antroponim.
Alte toponime insolite, consemnate la sfârşit de secol XVI, sunt „Pizdeni", cu etimologie slavă, şi satele „Pulaţi" şi „Pulenii", de etimologie latină (din pulla/pullus). Venind vorba de părţile trupului, nu putem neglija nici „ţâţa" (din tītta, în latina vulgară) apărută în română, în forma scrisă, abia prin secolul al XVI-lea, în Psaltirea Scheiană şi în Doine şi strigături din Ardeal (Jarník& Bîrseanu): „Unde-ţi văd ţâţele-n sân, Picioarele nu mă ţin".
Din latinescul fŭtuo/futěre e lesne de imaginat ce cuvinte provin. Un compus interesant ni se pare substantivul „fute-vânt" menţionat, în 1893, în Noul dicţionar român-francez a
