De aproape două luni îmi petrec timpul, cam 8-10 ore pe zi, alături de 20 de tineri care abia au împlinit 20 de ani. Toţi sunt născuţi în 1989 şi sunt rodul democraţiei prost înţeleasă. În loc să le dea aripi noi, Revoluţia le-a tăiat şi cel mai mic avânt.
Nu ştiu dacă îi pot considera adolescenţi sau dacă ar fi trebuit deja să se maturizeze. Mulţi dintre ei nu o vor face niciodată. Îmi aduc aminte doar că eu, la 20 de ani, eram responsabilă, nu mă feream să muncesc 10 ore pe zi pe un salariu decent, mergeam la facultate şi mai aveam timp şi de prieteni. Astăzi, tinerii care doresc să devină jurnalişti se lovesc de două bariere. Ori nu au suficiente pile să pătrundă în lumea media, ori nu au destulă materie cenuşie pentru a îmbrăţişa o astfel de meserie. Şi apoi se face şi o selecţie a naturii. Cei care totuşi reuşesc să-şi folosească neuronii, se plictisesc de muncă, vor să treacă peste etapele naturale ale vieţii şi meseriei şi renunţă devreme la vise. Abandonează ideea că jurnalistul se formează încet şi că repetiţia e mama învăţăturii.
La anunţul că o anume redacţie are nevoie de tineri jurnalişti s-au înghesuit peste 40 de doritoare şi doritori, convinşi că în câteva zile vor fi capabili să-i ia locul la pupitru Andreei Esca sau microfonul celui mai experimentat reporter de teren. Unii se vedeau chiar analişti. Niciunul nu a avut dreptate. Unii nu ştiau nici să scrie, alţii abia silabiseau un text la prima vedere (nu au reuşit să-l citească nici din a doua încercare), iar unora le plăcea să scrie „tranvai” în loc de “tramvai”. Nici gramatica nu le este prietenă. Unii ţipau la microfon, alţii ar face medicii invidioşi cu scrisul pe care îl aştern pe hârtie, alţii încearcă să copieze comunicatele de presă greoaie ale administraţiilor publice, iar alţii se supără că trebuie să rescrie o ştire scrisă cu picioarele, cu o exprimare de analfabet şi fără
