Ca de obicei, ma gandeam ce-as face cu 1 milion de euro; in capu’ meu era caldutz si plaja.
O privire dubioasa si fixa m-a adus inapoi in realitatea imediata, adica aia de pe ultimul scaun din autobuz.
La mijloc de 205 – cam gol pentru ora 7pm (numa’ vreo 6-7 madame si vreo 3 tipi vazusem) – se balanganea, tinandu-se de-o bara, un tinerel in trening, care tocmai urcase la Arcul de Triumf, si se holba insistent in directia mea.
Panicoasa din fire, am studiat atent terenul – respectiv dispunerea umanoida din autobuz + vizibilitatea persoanei mele in oglinda soferului – si, dupa ce mi-am data seama ca e putina si neatenta lume prin zona, iar langa filiformul in trening (care incepuse sa si scoata limba catre mine) e un alt dubios da’ grasun (care-i tot zicea ceva lu’ astalaltu’ in timp ce incerca sa intre-n vorba cu o doamna) unica reactie a fost aia testata in alte circumstante similare de filaj nesimtit: vorbitul imaginar la telefon (credibil – aveam casti + fular mare), ignorand ambianta si uitandu-ma pe fereastra.
Numai ca personaju’ in chestiune nu s-a lasat intimidat de acest comportament decent si s-a apropiat de locul in care stateam. Cum s-a postat el strategic cu spatele la restul autobuzului si cu mainile intinse pe bara din fata scaunului meu (ala ultimu’ din autobuz, de la ultima usa, ca sa vizualizati situatia), n-aveam cum sa-l mai evit, cum sa ma uit in alta parte si nici nu era chip nici sa realizeze cineva ca exist.
Asa ca nu mi-a ramas decat inchipuita conversatie telefonica – devenita baiguiala – intrerupta de tuse, si privirea in jos. Catre rucsacu’ din brate. Aici trebuie sa precizez ca sunt foarte racita, abia vorbesc (deci era exclusa faza cu urlatu, care m-a ajutat in cateva randuri, cand m-am dovedit capabila sa trezesc un cartier cu tignalu’) si sunt blindata vestimentar, prin urmare nu intelegeam motivu’ hol
