Trăiesc într-un oraş în care se întâmplă lucruri ciudate. În urmă cu câţiva ani, băncile şi coşurile de gunoi erau colorate în roşu, galben şi albastru, iar primarul le punea consilierilor locali, la şedinţe, ciolane pe masă. Acelaşi primar vroia să construiască un teleferic pe un deal şi să interzică creşterea animalelor pe o rază de cinci kilometri începând din centrul oraşului.

Vremurile s-au schimbat, felul ciudat în care gândesc şi acţionează oamenii care-l conduc, nu. Aşa se face că ieri, noii edili ai urbei au decis într-o şedinţă de consiliu că locuitorii care stau în bloc nu mai au voie să crească în propriile apartamente decât două animale, la alegere. Adică, dacă cineva vrea să aibă doi căţei şi o pisică, de exemplu, nu are voie. Ba, să nu mint, poate dacă obţine avizul asociaţiei de proprietari din care face parte. Dacă nu, nu.

OK. Să zicem că înţeleg raţiunea care stă în spatele acestei decizii: mulţi vecini s-au plâns de faptul că animalele celorlalţi fac zgomot sau miros urât. Nu zic că nu este posibil asta. Dar ce nu înţeleg eu este ce se va întâmpla de acum cu animalele oamenilor? Sunt destui cei care cresc în apartament pisici de rasă, să spunem. Dacă asociaţia de proprietari zice “pas”, ce vor face? Vor renunţa la ele pentru că aşa doreşte Consiliul Local? Le vor castra sau le vor vinde? Nu e aiurea, dintr-odată, să renunţi la animalele tale? Cum alegi pe care pisică să o dai?

Şi dacă nu le pot vinde, unde le vor duce? Oare cum s-au gândit minunaţii consilieri să dea hotărârea asta când ei ştiu foarte bine că nu sunt adăposturi nici măcar pentru câinii şi pisicile străzii, darămite pentru animalele la care trebuie să renunţe crescătorii? Cum vor ţine sub supraveghere situaţia? Se vor apuca acum să meargă din uşă în uşă să verifice câte animale are omul sau vor aştepta până face cineva plângere?

Iar dacă nu o vor pune în ap