Sunt în metrou şi citesc cu coada ochiului titlul de-o şchioapă al unui cotidian de tipul celor citite gratuit şi de toată lumea: „Moni, mireasă pentru 3000 de euro”. Nu ştiam cine e Moni şi nici care e concepţia ei despre viaţa bună, dar ştirea mi-a provocat o reacţie imediată şi neplăcută. Indiferent de identitatea acestei persoane, un lucru mi se părea cert: nu ar trebui să fie mireasă doar pentru 3000 de euro. Şi nici pentru mai mult.

Ulterior am aflat că era vorba de cel mai mediatizat fotomodel din România, Monica Columbeanu, şi că nu avusese loc decât o inocentă defilare pe podium în rochie de mireasă: mi se aprisese beculeţul feminist degeaba. Am citit articolul în întregime şi am aflat că mai degrabă se comunica ceva pozitiv din perspectiva evoluţiei mentalităţilor: o tânără mamă poate câştiga 3000 de euro pentru câteva ore de muncă. Are deci autonomie socială şi financiară, ceea ce o îndepărtează simţitor de statutul de victimă şi o propulsează în sfera faptului de a fi agent. E un semn bun, îmi spuneam. Dar beculeţul feminist din capul meu tot nu-mi dădea pace.

Şi am înţeles ulterior de ce: idiosincrasia îmi era provocată de felul în care fusese prezentat întru vânzare acest fapt de către presă. Ambiguitatea titlului era intenţionată şi exprima voalat dezaprobarea din glasul majorităţii sau poate doar neîncrederea acesteia că o femeie de 23 ani poate câştiga „cinstit” atâţia bani în atât de puţin timp Titlul nu era deloc inocent, ci purta un mesaj subliminal: sugera cititoarelor că pentru a se căpătui în viaţă au două şanse: fie să se mărite, îmbrăţişând modelul gospodină-mamă-nevastă, fie să fie „independente” şi „moderne”: adică să apară pe sticlă sau pe hârtie cât mai repede şi cât mai disponibile cu putinţă. Ambele arhetipuri par întruchipate de tânara Monica şi asta provoacă reacţii contrare: pe de o parte nu convine această sinteză