Cuvinte precum "revoluţie", "liber", "independent", "consens" erau şi pe buzele liderilor FSN şi ai "societăţii civile". Grevele se ţineau lanţ, iar ei priveau viitorul "clasei muncitoare" rezolvat de sindicatele "libere" şi "independente".
Cine se-ncumetă să citească azi "presa de opoziţie" a anului 1990 are parte de nebănuite surprize. Spre exemplu, la 9 martie 1990 apărea cel de-al optulea număr al revistei 22 editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS), focalizat pe... clasa muncitoare. Rubrica de greutate a revistei (Dosarele 22) se intitula "Muncitorul din mine şi... muncitorul din fabrică". Iar editorialul era, de asemenea, închinat lucrătorilor din fabrici şi uzine.
REVOLUŢIA MUNCITORILOR = SCHIMBAREA DIRECTORILOR
Ceea ce-l frapează pe cititorul de azi este simplitatea soluţiei văzute de intelectuali pentru industria românească: schimbarea directorilor. "Ce a adus revoluţia muncitorilor?, întreba editorialistul publicaţiei. Fabricile se află în mâinile cam aceloraşi oameni şi grupuri: grupuri şi oameni care continuă să conducă (sic!) cu aceeaşi mentalitate autoritară şi lipsită de răspundere. Aceleaşi grupuri şi oameni (sic!) decid soarta lucrătorilor şi a producţiei. Încât ai impresia că nimic nu s-a schimbat."
GREVĂ ÎN "ORAŞUL ROŞU" GALAŢI
Cei 50.000 de muncitori ai Combinatului Siderurgic Galaţi intraseră în martie 1990 în grevă. Revendicau în primul rând reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, aşa cum promisese primul-ministru, Petre Roman.
"Mânia proletară încă nu s-a dezlănţuit", titra săptămânalul 22. Pe fondul răzmeriţei, jurnalistul GDS detectase şi alte nemulţumiri. "Siderurgiştii gălăţeni trăiesc de la Revoluţie o nemulţumire generală: suntem conduşi de aceleaşi lichele de directori generali." Starea de fapte descrisă - ca şi stilul gazetarului - pare din anii '50, deşi combinatul n
