Mă întreb dacă am avut vreodată fotbal ca să emitem acum pretenţii că suntem vreo mare brânză printre naţiunile acestui sport? Este greu de dat un răspuns, însă declinul se vede mai clar ca simulările date cu încetinitorul de Ioaniţoia pentru a vedea Crăciunescu fanta de lumină sau poziţia nefirească a purtătorului de balon trecut ca fotbalist pe statele de plată.

Un fotbal condus de Naşul şi Corelone, cu majoritatea patronilor cercetaţi penal, cu Oscaruri oferite de Nicu Gheară şi cu transferuri numai către offshore-uri nu poate să dea goluri decât în poarta DNA. Şi cum atunci când nu ai cap, vai de picioare, nu ne rămâne decât telecomanda şi seminţele pentru a ne uita la, vorba lui Cornel Dinu, “englejii” aia care, zic unii, au inventat acest sport.

Protejat de Ceauşescu şi fraţii, verii şi fiii săi, ca tovarăş de drum pentru bancurile cu Bulă, tolerat după 1989, când o faună de oportunişti a dat năvală la el ca la Nufărul pentru a mai albi nişte bani negri, folosit puţin mai târziu ca o trambulină facilă pentru saltul în politică, fotbalul, măcar în lipsa altor sporturi cu priză la public şi performanţe, mai suscită ceva interes, dovadă monstruoasa sumă plătită de televiziuni pentru păcăleala de fotbal din campionatul intern.

Ieşit cu greu din Cooperativă, fotbalul s-a adaptat repede la structurile capitaliste, însă singurul termen care i se potriveşte este falimentul, în condiţiile în care profitul se întoarce de regulă în Maybach-ul patronului sau în conturile impresarilor din insulele olandeze.

La noi, jucătorii plimbă mingea de-a latul terenului, iar bodyguarzii “lichităţile”, sub formă de cash sau cu dop scoţian, prin valize şi sacoşe, iar rezultatele se văd în competiţiile importante. (vezi convorbirile de mai jos)

Să vorbeşti acum despre sport în şcoli este o blasfemie în condiţiile în care dascălii găsesc în plicul de salarii