În anii de expansiune a creditului, Banca Naţională şi-a atras numeroase critici dinspre reprezentanţii pieţei de profil pentru că ar fi fost prea dură în ceea ce priveşte normele de creditare. Chiar aşa? Cum putea să se amestece o instituţie vetustă în treburile pieţei? Băncile voiau să crediteze! Companiile voiau credite! Populaţia voia credite! Ce să mai spunem de vânzătorii de proprietăţi imobiliare, care aşteptau muşteriii să vină cu bani... din credit! Băncile-mamă, inundate de lichidităţi în acea perioadă, pompau bani către fiicele de pe plaiurile mioritice în speranţa că vor găsi cât mai mulţi clienţi printre urmaşii ciobănaşilor din Baladă. În acest peisaj idilic, al unui Paradis traversat de râuri de „euro“, ieşiţi din Infern, cerberii de la BNR tulburau beatitudinea personajelor (mult prea) încrezătoare.
Era nemaipomenit în perioada de boom - nu-i vorbă! -, problema a apărut însă la vreme de criză. În perioada de implozie a creditului pe care o traversăm la nivel mondial, băncile s-au trezit peste noapte că portofoliile de credite pe care stăteau nu sunt tocmai grozave. Şi asta, în condiţiile în care acestea fuseseră construite în baza normelor de creditare „dure“ impuse de BNR. După ce, din lipsă de imaginaţie (deh, e greu să analizezi un plan de business!), au finanţat bula speculativă din imobiliare, băncile româneşti nu sunt tocmai pe roze. E drept, parcă şi anul de revenire 2009 a mai luat din neliniştea apăsătoare din perioada în care se vorbea despre Europa de Est ca despre „subprime“-ul Europei.
Volumul creditelor neperformante este însă exprimat în cifre, şi nu în nuanţe literare sau contextualizări psihologice. La nivelul lunii decembrie a anului trecut, proporţia acestora se ridicase la 15,3%. Un indicator îngrijorător. Poate mai mult tot pentru BNR decât pentru bancheri... Cât despre deponenţi, aceştia rămân într-un stadiu paradiziac.
