Aflu ca zilele acestea se implinesc doua decenii de la "Proclamatia de la Timisoara". Pe 12 martie 1990, prozatorul George serban aparea in balconul Operei din Timisoara, impreuna cu criticul literar Vasile Popovici, si le citea celor adunati in piata documentul cunoscut sub numele mentionat mai sus. Era la abia doua luni dupa declansarea marii schimbari, Ceausestii fusesera impuscati, FSN-ul domnea deja fara concurent, iar intentiile lui Ion Iliescu de a se instala la carma tarii nu mai constituiau pentru nimeni un secret. Aparusera cu promptitudine partidele asa-zis istorice – adica acelea care facusera ca Romania moderna sa arate, de bine, de rau, ca un stat national unitar, racordat la Europa, si care fusesera mai apoi azvarlite in ilegalitate ba de Carol al II-lea, ba de maresalul Antonescu, ba de regimul comunist in integralitatea lui: PNL, PNT, PSD (versiunea Cunescu).
Nu era pentru nimeni un secret ca ele se bucurau, pe moment, de o simpatie ezitanta si inegala. Dar existau. si cu toate acestea, noua putere mobilizase impotriva lor mase mari de oameni, apoi se trecuse la confruntari intre multimile de simpatizanti, ajungandu-se in scurt timp ca unii dintre liderii lor sa fie "protejati" de furia comandata a anumitor mase de fideli ai perestroikai iliescane prin masarea in blindate, ca in cazul Ceausestilor. Trecuse deja si prima devastare a sediilor acestor partide de catre asa-zise multimi furioase – dar al naibii de bine organizate –, iar iluziile se cam subtiau. Totusi, multi dintre oamenii lucizi refuzau sa priceapa deocamdata ca revolta impotriva regimului defunct se iscase doar in cateva mari orase: Timisoara, Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brasov, Bucuresti, Iasi; nu la tara, nici in micile asezari urbane.
Se spera inca, iar cativa dintre oamenii care doreau ca lucrurile sa se schimbe cat mai repede si cat mai vizibil, c
