Mulţi dintre noi ne-am trăit o mare parte din copilărie la cozi. Când zvonul c-a sosit raţia de ulei şi zahăr răvăşea, ca un tsunami, cartierul, toţi părinţii îşi adunau progeniturile de pe străzi, le agăţau nişte sacoşe de toartă şi-i expediau, într-o goană nebună, către magazinul unde se întâmplase minunea. Urmau 2-3-4 ore de aşteptat, cu gândul la joaca abandonată şi speranţa “c-o să ajungă raţia la toată lumea”. Cu carnea, laptele, pâinea, era la fel.

Eu, personal, am nişte amintiri de coşmar despre coada la pâine, din vremea când, copil fiind, mergeam în vacanţe la ţară, la bunici. Mă trimitea mamaie la brutărie, unde zăceam cu orele, într-un soare ucigător şi un miros de înnebunitor de pâine caldă. Rareori prindeam din primul cuptor, rareori prindeam şi din al doilea. La întoarcere, prin praful încins, haleam nervos, de foame, de epuizare, de nervi şi de poftă, jumătate dintr-o pâine mare, albă, pufoasă, cu coaja tare şi aromă de vatră.

Azi, nu prea mai există cozi. Am mai întâlnit doar pe la caseriile UPC, la Poştă, la Administraţia Financiară şi la doctor. Mi-a povestit însă o prietenă despre o coadă la care nu m-aş fi aşteptat: la casieria Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru piesa Egoistul, de exemplu, se aşteaptă, cu orele. Prietena mea a fost, sâmbătă, 27 februarie, să-şi ia bilet pentru reprezentaţia din 12 martie. Casieria se deschidea la ora 10, ea a ajuns acolo pe la 9. A găsit o coadă care şerpuia afară din casierie, până la fântâna arteziană. Veniseră oamenii de la 7,45, ca să fie siguri că vor prinde bilete. Şi de unde, până atunci, se dăduseră câte 8 bilete de persoană, s-a modificat şi regula: începând din sâmbăta menţionată, se vor da doar câte 4, ca să ajungă la toată lumea. Eu zic că e de bine.

Şi-mi pun o dorinţă pentru poporul român: să avem parte de cât mai multe cozi la teatru, la Ateneu şi la muzee. Să ne călcăm în