La o vârstă înaintată, Lena Constante a început să le dăruiască celor care veneau s-o vadă şi s-o converseze cărţi la alegere din biblioteca familiei. Cărţi însă la alegerea ei, nu a oaspeţilor. Şi nu fiindcă ea îmbătrânise, ci pentru că îi îmbătrâniseră cărţile. Avea chiar şi o rată a obiceiului de a scăpa de ele: zece ani. Dacă n-ai mai deschis o carte zece ani, mi-a spus, dă-o, poate au alţii nevoie de ea.

Pentru tine e terminată.

Ideea că o carte nu moare, dar că îşi consumă interesul, că e terminată pentru persoana care a cumpărat-o, uneori pentru o generaţie şi destul de des şi pentru cultura din care s-a născut, m-a urmărit şi am făcut-o la rândul meu regulă.

O dată la zece ani îmi primenesc biblioteca.

Nu ştiu care ar fi verbul cel mai potrivit pentru operaţiune, poate că ar trebui să zic "îmi înnoiesc biblioteca". Păstrez însă dicţionarele, dar şi din ele câteva sunt cu siguranţă terminate.

E foarte probabil să nu le mai scot niciodată din raft.

Nu sunt singurul care procedează astfel. Mai bine zis, nu sunt singurul care îşi pune problema scadenţei la multe din cărţile din casă. Lena Constante rezolva situaţia dăruind cărţi.

La cei 80 de ani ai ei avea francheţea tinereţii şi recunoştea că pentru o parte din ele i se tociseră motivele de a le reciti.

Avea însă şi destulă experienţă de viaţă, pentru a declara că nici dinspre partea cărţilor nu mai veneau aceleaşi chemări, ca la data apariţiei. Sunt scrise de nişte oameni, spunea Lena Constante, şi e firesc să fie asemenea celor care le-au scris, trecătoare. Să intereseze o zi, un an, un număr de ani şi doar foarte puţine să aibă o bătrâneţe deasupra timpului, lucidă, activă şi simpatică.

Anticarii sunt foarte exacţi cu speranţa de viaţă a cărţilor.

Ei cunosc publicul-ţintă şi nu-şi fac iluzii privind ameliorarea acestuia. L-am înt