Din ce în ce mai des mă revolt împotriva statutului meu de pieton. Zăpezile contribuie foarte mult la enervările mele cotidiene. Topirea zăpezilor este un coşmar.

Mă stropesc cu apă murdară şi noroi până la genunchi, transpir cu gândul la gheaţa care este sub băltoacele pe care nu am cum să le evit, îmi jur şi îmi promit în fiecare zi că o să-mi iau cizme de cauciuc, dar tot nu o fac.

Dacă aş rezolva cu cizmele, în sus ce fac? Cu ce mă îmbrac? Oricum şoferii bucureşteni nu ştiu să încetinescă la trecerea de pietoni, dar’mi-te să ia piciorul de pe acceleraţie atunci când văd o baltă mare în faţa lor. Unii da, încetinesc, dar nu pentru mine, pietonul, ci din instinct de conservare: marea baltă ar putea ascunde o mare groapă.

Mi-am dezvoltat tactici, tehnici si strategii. De exemplu, niciodata nu stau în rândul din faţă la trecere. Cea mai periculoasă e cea de la Casa Presei, dinspre Herăstrău. Dacă nu eşti plasat bine, rişti să nu prinzi cele zece secunde de culoare verde. Nu spun unde mă aşez, nu vreau să-mi ia cineva locul dimineaţa!

Când calc peste ceea ce consider a fi o băltoacă mică, dar care este un mic lac, în care, în cel mai fericit caz îmi intră piciorul până la gleznă, mă întreb cine-i de vină?

La primul dezgheţ am înţeles că erau gurile de canalizare astupate de maşinile parcate aiurea. Empatizez cu proprietarii de maşini, care nu au locuri de parcare, dar poate autorităţile ar putea pune nişte notificări, prin care să roage proprietarii să mute, măcar temporar, maşinile. Tot astupate de maşini sunt canalizările şi acum, la al doilea dezgheţ? De ce e apa asta? Am venit pe jos, o parte din drum, spre casă, pentru că nu aveam nicio cale de acces spre staţie.

Sunt un pieton frustrat de faptul că dimineaţa, pe fereastră, vede doar şoseaua. Care e curată şi uscată, când vemea se face mai bună. Trotuarele însă, sunt un coşmar.