A spus-o însuşi premierul Boc: România nu a mai trecut printr-o situaţie atât de dificilă de la al doilea razboi mondial încoace. Asta înseamnă că ne aflăm într-o situaţie excepţională, cu consecinţe dintre cele mai grave şi care reclamă atitudini şi măsuri excepţionale.
Ce se întâmplă la noi? Dacă n-ar fi dramatic, ar trebui să te umfle râsul! E ca şi cum, pe o corabie care stă să se ducă la fund, echipajul se bate pe un loc mai în faţă pe punte, de unde să se vadă mai bine apusul soarelui.
Care este principala preocupare a clasei politice în general şi a parlamentarilor în special? Scaunul lui Geoană! Exact! Fotoliul de preşedinte al Senatului. Cum s-ar spune, cel al şefului de echipaj, care ar putea prelua comanda dacă, Doamne-fereşte, căpitanul ar fi aruncat peste bord.
Disputa care se duce de aproape o săptămână a înfierbântat spiritele. Se scotoceşte prin textele de lege şi prin regulamente. Se flutură, triumfător, câte un paragraf. Se rostesc tirade mustind de obiectivitate. Se reclamă cu tremolouri caţavenciene în voce, interesul naţional.
Despre ce este vorba, în fond? Despre o banală bătaie pe ciolan. Un ciolan care, când cei doi dulăi, s-au aliat ca să execute guvernarea, a fost repartizat unuia dintre ei, în virtutea algoritmului. Între timp, însă, dulăii s-au încăierat, au rupt lanţul care-i ţinea împreună şi acum trag din răsputeri de os. Dulăul căruia-i aparţinea de drept zice că regulamentul coteţului prevede clar: ai parte de os pe toată perioada convenită. Celălalt are altă părere: nu mai eşti în cuşca alianţei, nu mai ai nici osul! Ce regulament! Regula o face cel mai tare. Şi eu sunt mai tare, că stăpânul m-a crescut de mic şi ştie că-i sunt fidel.
Circul care are loc la Senat este demn de pana unui nou Caragiale. Umorul e însă sufocat de penibil, iar satisfacţia spectatorului este copleşită de sentimentul, de amărăc
