Ma urcasem astazi intr-un troleibuz, in drum spre servici, si, dupa ce am asteptat 20 de minute in viscol, cautam un loc. Mai era doar unul vis-à-vis de un om batran si amarat, imbracat ponosit si rosu in obraji ca vinul. Tinea strans cu mainile doua plase de rafie pe scaunul de langa el si se uita trist la oameni. M-am asezat acolo si am inceput sa ma gandesc la ce am de facut astazi, uitandu-ma afara la ninsoarea de martie.

La urmatoarea statie urca mai multi oameni si batranul din fata mea se chinuie sa ia plasele grele, sa le tina in brate, pentru a elibera locul de langa el. Se aseaza atunci un domn, destul de indecis, mai mult spre marginea scaunului. Nu sta mult si se ridica sa se mute imediat ce alt scaun se elibereaza. Batranul s-a uitat cu si mai multa tristete acum, la cel caruia ii facuse loc si s-a ridicat.

Ma uit si eu cu tristete la el. Deodata, ma intreba preocupat, cu sinceritate:

- Ochelarii tai, sunt de vedere?

- Da.

- Si ce dioptrii ai?

- -4,5.

- Oooo…

- De ce, nu vedeti bine?

- Ba da, asa cand ma uit vad bine. Doar cand beau, vad dublu.

- Toata lumea… Pei, nu mai beti.

- Eeee si Domnul Iisus Hristos a mancat si a baut.

- Da, dar nu prea mult.

- Da…

- Bine, aveti grija.

- Multumesc. La revedere.

- La revedere.

A zis atat de natural “Doar cand beau, vad dublu” ca m-a tulburat. Am zambit apoi tot drumul pana la lucru gandindu-ma la sinceritatea oamenilor simpli. Oameni dintr-o bucata. Pentru ei lucrurile sunt asa cum sunt. Fara ascunzisuri, interpretari, amageli, maguleli sau politeturi. Problemele lor nu sunt de natura psihica. Nu o sa vezi la ei nevroza sau psihoza, atat de intalnite in societatile moderne. Problemele lor sunt cele de