Nu cumva felul în care ne conduce viaţa «societatea modernă» este rupt de esenţa fiinţei umane?

Cazul „Raluca Stroescu" a făcut înconjurul ţării. Ultramediatizarea era firească: apăruse primul deces din prea multă muncă. Noi, ziariştii, ne-am repezit atunci cu toţii în dedesubturile tragicei întâmplări. Am săpat după emoţie, am despicat fire din fenomen. Am căutat adevărul adevărat. Şi am lansat întrebarea-fatală: de ce e nevoie ca un om să moară din suprasolicitare profesională?

Răspunsurile au intrat în competiţie în goana după explicaţia miraculoasă. Nu mai reiau aici opiniile specialiştilor; cuvinte preţioase au încercat să ne lumineze. Au trecut de-atunci aproape trei ani. Raluca Stroescu se odihneşte în altă lume, noi am revenit la agitaţia lumii noastre.

Miercuri, colegii din redacţia Bucureşti a „Adevărului de Seară" au dat peste ceea ce ei numesc al doilea caz „Raluca Stroescu". Ramona Cîciu, 34 de ani, mamă a doi copii minunaţi, se zbate acum între viaţă şi moarte. Este în comă profundă. Medicii nu-i dau prea multe şanse. Un stop cardio-respirator, creier neoxigenat mai bine de 15 minute, şi gata! Filmul Ralucăi Stroescu se repetă. Cine-ar fi crezut? Familia, colegii, şefii - toţi credeau că Ramona va fi puternică. Pentru că muncea pe rupte. Firma tocmai făcuse câteva concedieri. E criză. Ştia şi ea, ştia şi soţul. Tocmai de aceea au convenit ca Ramona să-şi scurteze concediul de maternitate şi să-şi reia treaba la birou. Doar că puterile n-au mai ţinut-o.

Să ne rugăm pentru ea. Uneori, rugăciunile fac şi minuni. Mai risipesc din întunecimea momentului. Din furtuna de gânduri negre care îi cuprinde pe toţi cei loviţi de drama tinerei mame. Am urmărit cu atenţie pornirea firească a tuturor celor aflaţi în căutare de vinovaţi. Am admirat insistenţa colegilor mei de a afla ce se ascunde în spatele acestui caz dureros. Am simţit zbu