Puţin peste cincizeci de ani despart primăvara lui Alecsandri, din Pasteluri, de primăvara lui Topârceanu, din Rapsodii. Intre ele, cronici întrucâtva banale,întrucâtva atinse de emoţie delicată, ale unei schimbări de anotimp, se primeneşte o lume de gusturi şi păreri.

Un lucru, însă, le apropie: sentimentul, naiv şi contaminant, al unei revelaţii. Un friguros apocaliptic, Alecsandri, reconstituind iarna din viziuni ale naturii distorsionate de un sculptor nebun, proiectant de mausolee îngheţate, cu tot cu efecte speciale, şi un funcţionar bâţâind, Topârceanu, sâcâit, mai mult decât ameninţat, de frig şi ceaţă, se despart cu aceeaşi bucurie aproape comică de „zilele babei".

Iată întoarcerea cocostârcului, aşteptat cu nerăbdarea insomniacului care nu ştie dacă se mai face dimineaţă: „El vine, se înalţă, în cercuri line zboară/ Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;/ Iar copilaşii veseli, cu pieptul dez-golit,/ Aleargă, sar în cale-i şi-i zic «Bine-ai sosit!»". (Oaspeţii primăverii). Retorica nu se deosebeşte mult de strofele întoarcerii din război, când poporul de rude îşi întâmpină eroii cu pâine şi sare. Aceeaşi veselie stăpânită, care se arată, mai mult decât se trăieşte - sentimentele au, încă, netezimea cărţilor poştale - şi-n pastel, şi-n odă. Primăvara e, aşadar, doar una din hainele, cu croiul destul de larg, ale unei senzaţii de eliberare, de reuşită difuză, de victorie, la urma urmei. Supravieţuitorii iernii, aşa cum o simte, de la o distanţă sigură, Alecsandri, nu-s mai prejos cu nimic de supravieţuitorii Plevnei.

Acel repetat „s-a dus" din Sfârşitul iernii e, în fapt, un ducă-se spus din toată inima, o vrajă prudentă, fără nimic din pripa periculoasă a descântecelor de dezgheţ. Revenirea chefului de viaţă care, într-o erotică meteosensibilă, ascultă de mişcarea anotimpurilor, e clou-ul acestui arhicunos