Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)
În volumul „Douăsprezece povestiri călătoare" (Editura RAO, 2004), Gabriel Garcia Marquez ne oferă o parabolă cu iz caraibian şi cu geografie europeană: „Urmele sângelui tău pe zăpadă". O tânără columbiancă, măritată doar de trei zile, la Cartagena de Indias, cu un şi mai tânăr gangster al unei bande de coastă, este dusă de acesta într-o călătorie Madrid - Paris, într-un Bentley decapotabil. Înainte de a porni la drum, Nena Daconte se înţepă într-un spin de trandafir. Degetul pe care se afla inelul de logodnă începu să sângereze.
Să urmărim un pasaj memorabil din povestirea lui Garcia Marquez. „Nena Daconte lăsă braţul să atârne afară pe geam, încredinţată că aerul îngheţat al câmpiei avea virtutea de a opri sângele. Şi acest leac se dovedi zadarnic, dar nu se îngrijoră încă. «Dacă vrea să ne găsească cineva, o să-i fie foarte uşor», zise cu farmecul ei firesc. «N-ar avea decât să se ia după urma sângelui meu pe zăpadă». Apoi se gândi mai bine la ce spusese şi chipul ei înflori în lumina zorilor: «Imaginează-ţi o dâră de sânge pe zăpadă de la Madrid la Paris. Nu ţi se pare frumos pentru un cântec?». N-avu timp să se mai gândească. În suburbiile Parisului, degetul devenise un izvor de nestăvilit, iar ea simţi cu adevărat că i se scurge sufletul prin rană»".
O dâră de sânge de la Madrid la Paris... O parabolă pe care le-aş recomanda-o lui Ion Iliescu, lui Petre Roman, lui Gelu Voican Voiculescu şi celorlalţi „emanaţi" ai Revoluţiei române din decembrie 1989. Să-şi imagineze o dâră de sânge de la Timişoara la Bucureşti... O dâră care porneşte cu un strop mic, în decembrie 1989, şi ajunge până în zilele noastre ca un izvor de nestăvilit... Iar noi simţim cu adevărat că ni se scurge sufletul prin rană...
O lecţie dură şi pentru
