Mi-e aproape lehamite să abordez tema asta. Pentru că, dacă tema e aceeaşi, ideea e, şi mai şi, fixă: tinerii nu mai au modelele de altădată, eroi, artişti, oameni împliniţi profesional sau măcar oneşti.
Scriem asta şi gândim asta de aproape un deceniu, de când ne-am dat seama în ce lume am nimerit scăpând din cealaltă. Cred că am şi văzut un sondaj făcut în clasele mari ale unui liceu, unde elevii aveau modèle de tipul Gigi Becali sau manelistul acela mic de statură. Iar motivarea era, mereu, ultramonotonă, aceeaşi: banii, cât mai mulţi bani cu cât mai puţin efort. Deci, cursa fiind nicidecum alta decât după bani, cât mai mulţi bani, mi se pare foarte normal ca modelele să fie cei care au reuşit în acest domeniu. Doar n-o să vrei bani şi să-l ai ca model pe Mircea Ivănescu!
În vremurile de demult - că nici de astea nu scăpăm! - modelele izvorau din literatură, eroi reali sau personaje „pozitive" din romane, epopei, piese de teatru, la prima vârstă, şi persoane de caracter sau profesori excepţionali pe care adolescentul îi întâlnea, mai apoi. Deşi ar părea normal, n-o să-l auzi pe nici un candidat la viaţă idealizându-l pe Tănase Lumânărarul din Întunecare, cel care s-a îmbogăţit vânzând armatei furnituri putrede, sau, mai direct, Dinu Păturică, doar şi ăla se îmbogăţea spectaculos, aşa cum visează astăzi orice tânăr. Nu-i au ca modèle pe aceştia, nu că le-ar fi ruşine s-o spună, dacă de jur ar şti că ei există, ci pentru că habar nu au de existenţa lor, deoarece sunt în cărţi şi doar n-o să citească pentru a-şi alege modelul, când sunt atâtea altele mult mai aproape, prin „Click" sau „Cancan" sau chiar „Libertatea". Parcă-i aud spunând decis: „eu am decât un model, pe Gigi Becali" sau „eu am decât două modèle, pe Becali şi Adrian Minune".
Partea proastă e că epocile nu sunt delimitate strict, de un zid, şi un timp coexistă
