În fiecare 12 martie pic niţel pe gânduri. Bine, cum pot şi eu, că nu e uşor să pici pe gînduri printre zeci de telefoane şi mesaje via mail, messenger şi toate reţelele sociale frecventate. Dar, cumva, nu ştiu cum, îmi iese de-o recapitulare.
Cu siguranţă nu sunt acolo unde-mi imaginam că voi fi atunci când făceam proiecţii asupra propriului viitor, pe la 5-6 ani. Căci am visat, pe rând, să fiu gunoier, mecanic auto, vânzătoare la florărie şi, în cele din urmă, medic. Şi mai visam că în anul 2000 m-aş mărita, musai la cota 2000, singura chestie care mă nemulţumea la acest capitol fiind că în momentul respectiv istoria personală decisese că nu voi avea fix 20 de ani. Deci, fir-ar să fie de karmă, îmi strica mie nunta perfectă! În 2000, Revelionul m-a prins prin oraş la o petrecere antologică şi nu regret nici o secundă c-a fost aşa!
O altă meserie pe care mi-aş fi dorit s-o îmbrăţişez era cea de fericită. Exact aşa, credeam că e o meserie, şi încă una importantă, de vreme ce cuvântul ăsta intervenea din când în când în discuţii şi părea să fie de bine.
Azi, din nou 12 martie, e prima dată când îmi dau seama că dacă alte lucruri nu mi-au ieşit ca-n visele de la 5-6 ani, ăsta, cel mai aberant şi utopic dintre ele, s-a împlinit. Perfect, rotund, ca o lună plină. Atâta doar, că nu e o meserie, ci o trăsătură deprinsă din viaţa de zi cu zi şi a venit firesc, odată cu alegerile făcute – da, şi cu alea greşite!
E ceva diferit anul ăsta, un fel de bine nou, mai bun decât în alţi ani. Şi sunt absolut sigură că starea asta are legătură cu o anumită campanie pentru viaţă purtată în ultimele şase săptămâni, cu oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut prin intermediul acestei campanii şi cu faptul că lumea nu-i (chiar) aşa cum am crezut. Oamenii pot să fie generoşi, buni, solidari, uniţi şi sinceri. Şi mai are mare legătură cu prietenii mei, cei care mă supo
