Cei care doreau să devină uşieri, şoferi, arhivari sau bibliotecari in cadrul Parlamentului Românei, la 1900, foloseau "proptele" şi scrisori de recomandare. Cu toate astea, odată angajaţi, funcţionarii constatau că, pentru abaterile săvârşite, şefii tăiau in carne vie. Activitatea Parlamentului se desfăşura la un nivel optim, graţie unei administrări eficiente. Aceasta intra in atribuţiile preşedinţilor celor două camere, care puteau delega o parte din atribuţii vicepreşedinţilor, in timp ce chestorilor le revenea activitatea de control privind modul in care s-au cheltuit fondurile. Funcţionarii erau grupaţi in patru direcţii, Secretarul General fiind considerat şeful tuturor. Acesta semna ştatele de plată ale personalului, dar numai după ce se convingea de prezenţa efectivă la serviciu a fiecărui salariat. De asemenea, păstra, pe propria răspundere, registrul de pedepse şi calificativele anuale ale angajaţilor. Conţinutul acestuia era secret, iar singurele persoane care aveau acces la el erau membrii Biroului Permanent. Şi cum funcţionarii trebuiau să fie supravegheaţi constant, in cazul in care Secretarului general absenta, atribuţiile acestuia erau preluate de către directorul Direcţiei secretariatului, administrativă şi a personalului. Acesta era ajutat de către 16 persoane, pentru a primi cererile de concediu ale parlamentarilor, "de a urmări cu cea mai mare atenţie"dezbaterile şi pentru a le prezenta serviciului legislativ spre verificare şi, ulterior, publicare, sau de a realiza un registru anual al parlamentarilor (din acesta nu lipseau detalii privind numele, judeţul, circumscripţia, şi partidul de provenienţă), care se folosea ca bază de apel la şedinţe. Şi funcţionarii aveau Anuarul lor, in acesta fiind trecute cazierele. In cadrul Direcţiei secretariatului funcţionau serviciile Arhivă, Bibliotecă şi Presă. Arhivarul trebuia să conserve toate documentele