Monica Patriche cultivă o poezie de citadin, atrasă si respinsă de mediul stradal într-un joc al proporţiilor diverse, în funcţie de umoarea momentană. E la mijloc un cult al artificiului, înălţat de poeţii moderni la rang de subiacentă temă uzuală.

În atari producţii, spiritul se înalţă deasupra naturalului, resimţit ca o „banalitate", în favoarea artificiului ce înlesneşte imaginea unui oraş ireal, compus din tensiunile formale rezultate dintr-o sumă de asociaţii şi simboluri. Natura anarhică, impură e supusă unei ordini de sorginte vizionară, aşa cum se întîmpla de altminteri şi-n poezia barocă. Pe urmele lui Baudelaire, oraşul se arată drept un mediu bun conducător al artificiului. De astădată sub pana Monicăi Patriche, el absoarbe naturalul, transferîndu-l într-un „înţeles" estetic: „Oraşul rosteşte matern, născînd înţelesul" (XXI). Nu natura e sorgintea oraşului, ci oraşul, proclamîndu-şi autarhia, se întoarce condescendent spre natură, prin cîmpul de forţă al „corespondenţelor": „Oraşul stă suspendat ca o plantă. // Oraşul ca o iarbă uscată; / îmbrăţişări miraculoase, / braţe de iarbă" (XXII). „Fragede făpturi ale străzilor", îndrăgostiţii atestă calitatea imaginarului proteguitor: „Îndrăgostiţii cunosc ca nimeni alţii oraşul: / nu oraşul acesta văzut, ci acela pe care / doar inima lor îl înţelege"

(XXIII). Experienţa stradală a devenit o pastă pe care mîna auctorială o modelează după voie: „Aceste străzi ca nişte înflorituri / capricioase ca toanele unui poet / care visează că-şi va întîlni / iubita curată şi simplă. // Pînă ce ea va veni, poetul aşteaptă / pe o stradă care se prăbuşeşte; / copacul a devenit obiect de tortură. / Mugurii sunt buze rănite care rostesc / în zadar un fel de zăpadă. Pînă ce ea vine" (XXVII) ". „Iubesc oraşul cu străzi lichide", mărturiseşte poeta. Dar nu avem a face cu un cult al apei, des invocate,